joi, 28 iunie 2018

„Poftă bună, păpușel!”


„Masa în familie este despre a împărți. Observ tendința aceasta ca părinții să pregătească feluri de mâncare diferite pentru fiecare copil, ori acest lucru rapește din bucuria de a împărți. Să împarți implică să faci compromisuri. Nu toată lumea primește la fiecare masă felul preferat.”.

Acest pasaj scris de autorul William Doherty în cartea „Familia conștientă: Ritualuri simple pentru a întări legăturile de familie” m-a teleportat în timp, acum mulţi, mulţi ani în urmă, vreo 30 mai exact, când fratele meu era mic şi extrem de pretenţios la mâncare şi mama se ridica mereu de la masă şi se ruga cu cerul şi pământul de el să mănânce. Şi mama era disperată, eu cu tata dădeam ochii peste cap şi înghiţeam cu noduri, iar mama nu ştia cum să-l facă să mănânce. Nu existau atunci noţiuni de parenting modern, nici cărţi, nici emisiuni, nici bloguri. Nici măcar psihologi de copii. Sau cel puţin, nu într-un oraş micuţ de provincie, în care coada la portocale era cea mai interesantă activitate din săptămâna aia. Ai mei și-au dat seama că piciul făcea toate aceste mofturi la masă pentru că voia atenția noastră. Odată ce am ignorat jocurilor lui cu mâncarea şi miorlăielilor de răsfăţat, a încetat. Şi în scurt timp, mesele noastre împreună, de familie, au devenit plăcute, iar eu puteam povesti în voie despre viaţa de elev de clasa întâi fără să mă trezesc cu macaroane în păr. Ba dimpotrivă, frate-miu era foarte atent la noi toţi cum mâncam şi începuse să ne imite şi oricât de serioşi voiam să fim, inevitabil bufneam în râs. Iar el râdea de râsul nostru.

Deşi trăiam în vremuri de mare stres, în familie nu-l simţeam. Cel puţin nu la masă. Eram toţi o singură persoană şi parcă simt acum mirosul ăla de tocăniţă de cartofi cu carne de porc cumpărată pe pile, cu murături alături, felul meu şi al tatălui preferat de mâncare. Cu ce poftă mâncam şi ce mai bucurie simţeam când mergeam în bucătărie, la mama, şi îmi spunea ce găteşte. Seară de seară aşteptam cu sufletul la gura să-mi spună ce găteşte, atât de gurmandă eram, încă de mică.

Acum că sunt la capitolul amintirilor, legat de mâncare nu pot să uit că aveam cinci ani şi cea mai mare bucurie a mea din vremea aia erau, pe lângă ursuleţul aproape cât mine, pe nume Ursică, pe care îl am şi acum, dimineţile în care mergeam la cămin. De luni până vineri, aproape alergam spre cămin pentru că eram extrem de fericită când mâncam dimineaţa, împreună cu ceilalţi copii, tradiţionalele ceai de mușetel sau tei şi pâine cu margarină şi gem. Asta mănânc şi acum, numai că între timp au adus unt în magazine. Toţi copiii aveam farfurii şi căni desenate cu personaje din desene animate şi ni se spunea zi de zi că trebuie să mâncăm tot, până ajungem să vedem papiţoii de pe fundul veselei. Asta mi-a rămas atât de pregnant în minte, încât şi acum, 30 ani mai târziu, am tendinţa să mă uit pe fundul farfuriilor din care mănânc. 😊

La prânz aveam aproape mereu supă cu găluşti, ciulama cu mămăligă, tocăniţă de legume (şi acum îmi amintesc acel miros), mâncare de mazăre (preferata mea!). Aceste feluri mi-au rămas întipărite în memorie şi ştiu că mama, seară de seară când mă lua de la cămin, mă întreba ce am mâncat. Şi tot drumul până acasă îi povesteam cu lux de amănunte despre ceea ce am avut în farfurie, ce papiţoi am descoperit în ziua aia, cum Larisa şi Ioana (prietenele mele de atunci) nu au mâncat tot, cine ce mofturi a mai făcut la mâncare şi cum am devorat eu şi porţia lui Laurenţiu, amicul meu de la cămin. Incredibil cum îmi apar în minte aceste amintiri, pe măsură ce le aştern pe foaie şi cum efectiv simt mirosul acelor mâncăruri şi chiar al muşamalei gri cu flori roz de pe masă. Ah, şi tot de atunci mi-a rămas în minte cum doamna ne învăţa să ţinem tacâmurile, cum să nu mâncăm cu gura deschisă, să nu fărâmiţăm pâinea, să nu deranjăm pe ceilalţi copii de la masă. Povesteam seara, la masa cu ai mei, toate aceste lucruri, zi de zi, şi încercam să fac pe educatoarea cu frate-miu, care avea trei ani pe vremea aia. Ai mei îşi dădeau coate şi se abţineau să râdă, dar mă susţineau în demersurile mele. Tata mă şi înregistra uneori, cu un casetofon şi chiar mai am acele casete, însă nu mai am la ce să le ascult.

Mda. Era frumos...

Ideea de a mânca împreună, oricând avem ocazia, iar când ocazia nu există, să ne-o facem musai mi-a rămas adânc întipărită. Iar bucuria mamei de a ne pune în farfurii ceea ce a meşterit toată ziua în bucătărie şi apoi de a ne ascultă încântarea s-a păstrat şi acum. Găteşte cu aceeaşi pasiune şi ne face mofturile întocmai. M-am mutat de 18 ani de acasă, din oraş chiar, iar o vreme mergeam vineri de vineri acasă. Vineri dimineaţă, mama întotdeauna mă suna să mă întrebe ce vreau să îmi gătească şi niciodată nu se întâmplă să nu-mi îndeplinească dorinţa. Acest „ce ai vrea să mănânci?” s-a păstrat şi azi, oricând o anunţ că merg în vizită. Cu gândul ăsta, aproape că nici nu mănânc în ziua aia, ca să mă pot bucura cum se cuvine de masa împreună cu ei. Din fericire, tata-i la fel de gurmand ca şi mine, iar bucuria cu care mâncam orice găteşte ea, este pentru mama cea mai mare răsplată.

Citisem undeva, demult, că masa în familie este ca un soi de vaccin social, care protejează copilul de multe pericole. Tind să cred că aşa este. Când mă chema mama la masă, din camera mea, uitam de toate problemele de la şcoală, de grijile legate de teme, de nu ştiu ce băiat care îmi plăcea sau de tabăra pentru care mă chinuiam de zile întregi să cer voie. Odată aşezată la masă, alături de ei, mă simţeam în siguranţă şi după primul fel de mâncare, simţeam că am tot curajul din lume să le spun orice. Şi o făceam. Ah. Şi-mi amintesc mirosul de ardei roşu uscat pe care tata şi-l cocea puţin pe flacăra de la aragaz şi care parfuma demenţial toată bucătăria. Ăla era semnalul meu ca tata e relaxat şi fericit cu ceea ce a gătit mama, pregătit pentru felul doi, aşa că pot să-i spun şi despre notă mică la matematică, iar el nu m-ar fi certat câtuşi de puţin.

Tata era, de altfel, cel care milita cel mai des pentru masa împreună. Şi acum este la fel. În cele mai multe duminici ne cheamă la masă. Şi rabdă de foame cu orele până ajungem noi, eu şi frate-miu, fiecare cu ce partener are. Uneori îmi iau câte o prietenă cu mine sau mai multe, iar tata nu e nicicând mai fericit. Îi place să aibă curtea plină şi masa bogată. Nu de puţine ori mi-a spus că s-a săturat doar văzându-ne în jurul mesei. Că ar putea mânca o felie de pâine cu zacuscă şi ar fi la fel de încântat ca după un ospăţ regesc. Doar pentru că noi toţi ai lui suntem la masă şi împărţim acelaşi aer. Şi aceeaşi pâine.

Citeam că „atenția pe care copiii au primit-o de-a lungul copilăriei, empatia regăsită în timpul meselor de familie, comuniunea cu restul familiei, împlinirea nevoii de siguranță afectivă – sunt toate importante pentru dezvoltarea unei personalități armonioase și a unui psihic sănătos. Mesele în familie au nu doar importanță afectivă, asiguratoare, dar și una civilizatoare. Împreună cu membrii familiei, copiii învață câte ceva despre reguli, convențîi sociale, deprind obiceiuri pe care le pot păstra toată viața, împart și ajută. În jurul mesei, familia își construiește propria identitate și cultură. Se spun poveșţi din trecut, glume, iar lumea exterioară este analizată pe baza unor standarde comune. Dacă toate acestea sunt făcute cu calm și respect pentru fiecare dintre cei prezenți, copiii vor învăța să își gestioneze emoțiile și să își exprime nevoile”.
 

Şi da, pot să confirm că aşa este! Sunt atât de fericită şi recunoscătoare că am fost binecuvântată cu această viaţă, cu aceşti părinţi, aceste amintiri.
Masa în familie e un moment al regăsirii, de sine şi cu ceilalţi. Nu-i niciodată doar despre o ciorbă sorbită împreună, ci despre o conexiune a lui împreună, a totului, o energie stabilită în sânul familiei, o securizare invizibilă în calea a orice e rău. Când mama ta îţi taie şniţelul din farfurie ştii că nimic rău nu ţi se poate întâmpla. Indiferent ce vârstă ai avea. Eşti protejat, învăluit de grijă şi aripa ei. Şi uneori tata îţi mai pune piure de la el, că vede cu ce poftă mânânci, iar cel rămas în cratiţă este mult prea fierbinte şi mai bine să se frigă el, decât tu. Şi te simţi răsfăţat şi iubit şi ocrotit, fie că ai 3 sau 30 de ani. 



Am retrăit acest sentiment zilele trecute, când am fost la un prânz pregătit în zona de restaurante din Centrul Comercial Auchan Drumul Taberei. Veneam de la spital, după câteva ore de stat acolo şi o tomografie cu substanţă de contrast, care mă făcuse să mă simt foarte rău. Atât de rău, că abia mă puteam concentra la mers, însă am avut sentimentul că trebuie să fiu acolo, în mijlocul acelor oameni. Câteva doamne din Drumul Taberei, vecinele mele de cartier, găteau salate şi biluţe din banane, merişoare, nucă de cocos şi esenţa de rom, după cum avea să-mi povestească una dintre ele care m-a şi îmbrăţişat, după ce a văzut că mă simt rău. Acele două biluţe cu nucă de cocos şi îmbrăţişarea lungă a bunicuţei, care avea zâmbetul aferent şi şorţuleţ alb, m-a emoţionat aproape de lacrimi. Şi mi-a dat putere să prepar o salată, alături de ele, şi să mănânc jumătate din bol, deşi mi-era atât de greaţă când am ajuns acolo, că nici apă nu puteam bea. Şi doamnele mă mai întrebau din când în când cum mă mai simt, iar una dintre ele m-a masat uşor la ceafă şi am simţit că bunica mea este acolo, cu mine. A fost un moment pe care nu o să-l uit prea curând! 


La masa de gătit era şi Anca Serea, cu doi dintre copii, din câte reţin, şi am regăsit-o la fel de frumoasă şi caldă precum o ştiam. Alături de ea au fost câţiva bloggeri dragi mie, care au gătit împreună, au... de fapt am degustat unii din preparatele altora, am împărţit celor care se aflau în momentul acela în Auchan Drumul Taberelor, iar copiii aproape că au uitat de joacă, în zona special amenajată, din zona de restaurante. Atât de gustoase erau biluţele cu banană şi nucă de cocos, preparate acolo, pe loc, de noi toţi, care am decis să ne dăm întâlnire în acea sâmbătă dimineaţa! 

 

Şi ştiţi ce am făcut a doua zi, duminică în zori? Am plecat spre ai mei. Am anunţat-o pe mama să pună supa cu găluşti pe foc, iar pe tata să încingă grătarul. Amândurora ne place dovlecelul pe grătar, cu sos de usturoi alături, dar şi salată de vinete. Şi în două ore cât a durat drumul meu, ei mă aşteptau deja cu masa plină, în curte, la umbra nucului. Şi cu sirop de zmeură, făcut de mama, alături. Dacă am lăcrimat puţin, în colţul ochiului? Sigur! N-aş fi preferat să fiu niciunde mai mult decât acolo, cu ei, la masa aia, lângă tată care îmi spune de fiecare dată, de 35 de ani – „Poftă bună, păpușel!”.

Preţuiţi clipele alături de ai voştri, bucuraţi-vă de timpul petrecut cu ei, faceţi din orice ocazie de a le fi alături una specială, creaţi ocazii atunci când nu par a fi. Fie că-i vorba despre masa din curte, de la umbra nucului sau la restaurantul preferat, contează prea puţin atâta timp cât sunteţi împreună. Invită-ţi părinţii la micul dejun în oraş, dacă nu ai chef să găteşti chiar tu sau nu te pricepi foarte bine la omletă :) sau fă din orice prânz de duminică o ocazie de a rezerva o masă în oraş sau chiar lângă casa ta. Nici nu contează foarte mult locul ales, dacă vă adunaţi la aceeaşi masă! Să vă fie poftă bună şi inima plină!
17:15 / by / 2 Comments

2 comentarii:

Vali Chertes ChertesValeria spunea...

Doamne cat de frumos acest articol, as vrea sa am si eu parinti sa ma astepte cu masa plina dar din pacate nu ii mai am. Acum imi astept eu opii si este o mare bucurie cand suntem toti in jurul mesei.

Camelia Andrasescu spunea...

Pai sa stii ca am lacrimat si eu cu tine! Acesta este adevarul, nicaieri nu e mai bine decat alaturi de cei dragi!Sper sa fiu si eu o mama atat de buna incat peste ani Beatrice sa isi aminteasca cu drag de masa in familie!

Post Top Ad