duminică, 23 ianuarie 2011

Minte-ma si spune-mi vorbe dragi...



M-am inselat
Crezand ca tu ma poti iubi cu adevarat
Si-am pus speranta-mi toata in ochii tai senini.
Ar fi-n zadar
Sa sfarm in mila dragostei margaritar
Si te implor cumplitul dor sa mi-l alinti.

R:Minte-ma si spune-mi vorbe dragi,
Cuvinte dulci in nopti cu cerul de smarald,
Strecora-mi sufletul in surasul tau cald,
In el sa-mi scald tot amarul.
Minte-ma cu ochii tai cei vagi,
Cu gura ta de foc cu rasu-ti cristalin,
Coboara asupra mea un zambet calin,
Lui sa-i-nchin dorul tau.

Vreau ca sa-mi juri clipe de betie,
Iubire pe vecie,
E tot ce vreau sa-mi dai.
Iluzii dulci,
Sperante-nselatoare,
Iubire imbatatoare,
Ca-n noptiile de mai.

Minte-ma caci stii cat te iubesc
SI cat am plans eu pentru ochii tai nebuni.
Hraneste-mi sufletul cu scumpe minciuni,
Amaraciuni sa gonesc.

Desertaciuni,
Sunt toate-n dragoste afara de minciuni,
Parfumul lor suav e dulce elixir.
Un juramant,
Facut sub clar de luna e un lucru sfant
Si un suspin sub cer senin e un delir.

In cartea lui, "De ce iubim femeile", Mircea Cartarescu aduce in discutie si legenda iubirii dintre Cristian Vasile si Zaraza. Iat-o, in caz ca nu o stiti deja:




“Prin 1944, sub cele mai îndârjite bombardamente americane, Bucurestiul petrecea la fel ca în anii nebuni rãmasi în urmã cu douã decenii. Mâncarea era ieftinã, hotelurile primitoare iar grãdinile de varã, Rasca, Otetelesanu si Cãrãbus, dar si Bordeiul, încã de pe atunci asezat la marginea Herãstrãului, rãspândeau pânã în mahalalele mãrginase mirosul de patricieni la grãtar si sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone. Pe Calea Victoriei intrau si ieseau din umbra enormã a Palatului Telefoanelor atât automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibitiei si a lui Eliot Ness, cât si trãsuri, asa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau sã care lumea bogatã a orasului la Sosea. Distractiile erau peste tot la-nde-mânã. La Operetã cânta încã Leonard, circul Sidoli (fãrã bãtrânul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu în urmã, dar cu cele douã fiice ale lui împãmântenite aici si mãritate cu mari financiari evrei) se lãuda, dupã ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, si cu douãzeci si patru de cai împodobiti cum nu se mai vãzuse pânã atunci, iar santanurile atrãgeau o clientelã veselã si petrecãreatã, între care distingeai nu rareori ofiteri germani însotiti de femei de lux, femei fãrã oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întretinute de unul sau de altul, dar destule si dintre cele care nu se jenau sã-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul în care primeau musteriii. Una dintre acestea era Zaraza, si povestea ei m-a emotionat întotdeauna nu prin ciudãtenia ei nemaivãzutã, cât prin faptul cã e adevãratã. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume tigãnesc traditional. El înseamnã Minunata. Femeia foarte tânãrã ce-si fãcuse intrarea, în seara fatalã când a început totul, în localul Vulpea Rosie de pe Selari, la bratul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era într-adevãr tigancã, avea fata asprã, buzele ca de bãrbat senzual si pãrul atât de negru si de lucios, încât de bunã seamã cã fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucã. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri si pantofi de asemenea cu stras-suri sclipitoare pe catarame.
Grupul tãbãrî la o masã rezervatã, se ceru sampanie, se fãcurã glume, se râse nepoliticos de tare. Pe mica scenã de cabaret dansã o femeie grasã cu un sarpe letargic. Urmã un numãr cu porumbei dresati. în fine, apãru, abia vãzut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti îl însotirã.
Probabil cã acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult în ziua de azi. Unii-si mai amintesc de cântecele lui, dar mai degrabã ca sã râdã de vocea nazalizatã care iesea din patefoanele cu înregistrãri extrem de proaste. Pe vremuri, ca sã înregistreze un cântec, cântãretul trebuia sã-si vâre capul într-un fel de goarnã de alamã, care-i altera complet vocea. La rândul lor, plãcile „Pathe”, chiar si cele de calitate, înregistrate sub sigla „His Master ’s Voice”, erau de ebonitã si, cu vremea, se fisurau, îmbãtrâneau, iar acul de fier grosolan le zgâria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atât de neobisnuite, au o linie sonorã atât de originalã si de miscãtoare si cuvinte de un kitsch atât de înduiosãtor, încât eu, cel putin, le-am iubit de la prima ascultare. Putini mai stru cã autorul Zarazei, al Ramonei si al neuitatului, desi uitat, Aprinde o tigarã a fost Gardel al nostru, atât prin muzica lui, cât si prin viata romanescã pe care a dus-o.
La Vulpea Rosie toatã lumea venea pentru Cristian Vasile, asa cum Zavaidoc, altã glorie a momentului, fãcea sã prospere îngerasul, faimosul local al Vioricãi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilã. Le plãtea ca sã-l protejeze. Cristian Vasile îsi dãdea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fratii Grigore. De mai multe ori guristii se-ntâlni-serã, însotiti de malacii lor, si scoseserã cutitele. Povestea mea începe însã într-un moment de armistitiu.
în acea searã bãrbatul în smoking alb, mult prea sic pentru înfãtisarea lui de docher dat cu briantinã, începu cu un cântec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l stia, asa cã-i sorbi vorbele în tãcere. Nu, vocea sa nu era metalicã. Era o voce de bãrbat întreg, ti-l puteai imagina cântând pe Humphrey Bogart. Doar textul era usor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecãtor cu vocea prea asprã, gravã si retinutã:


Ti-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam în scrisori?
Odinioarã
Pe dinafarã
Le stiam uneori.
Scãldate-n lacrimi noi le citeam
Si-apoi le sãrutam.
Visul se curmã
Si-n cea din urmã
Eu nu stiu ce sã-ti mai scriu…
Când mama mã alinta, în copilãrie, nu mã impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale si cuvenite. Nu voi uita însã niciodatã cum mi-a spus tata de douã sau trei ori „puisor”, cãci tata a fost întotdeauna aspru cu mine si uneori de-a dreptul rãu. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune cã bruta în smoking putea da atâta duiosie virilã refrenului:
Ce vrei sã-ti scriu
Acuma, când ne despãrtim?
E prea târziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atât le-am repetat…
Ne-am înselat…
Cei din public, îmbogãtitii si colaborationistii orasului, putred de corupti, pãreau sã fi uitat pânã si ei Sodoma josnicã si monotonã a vietii lor. Unii tãceau, privind sticlos în fata ochilor. Altii duceau paharul alungit de sampanie la gurã si beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur si dârmon, plângeau ca scolãritele. Se surprinse si Zaraza lãcrimând, si nu-si amintea s-o mai fi fãcut vreodatã. Cântãretul mai zise douã cântece vechi si se retrase. tiganca stãtu jumãtate de ceas ca pe ace si iesi dupã el. Intrã în odaia improvizatã a artistilor, unde dãdu peste îmblânzitoarea de serpi despuiatã pe jumãtate, gâdilatã de dresorul de porumbei si râzând vulgar. Cristian Vasile era la o cârciumã din preajmã. Nu mânca niciodatã în localul unde cânta. II gãsi la cârciumã, stând la o masã, singur, cu un pahar de absint. I se asezã în fatã. Bãurã împreunã, vorbirã ore-n sir (ce-si spuseserã nu vom sti niciodatã), se apucarã de mânã, ascultarã înlãntuiti vioara arsã a unui tigan bãtrân si, adânc în noapte, plecarã amândoi, în noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea sã rãmânã încã aproape doi ani de zile, fãrã vreo trãdare si fãrã mãcar un gând la altul. La rândul lui, cântãretul nu mai iesea nicãieri fãrã „nebuna lui adoratã”, cum o numea mereu. Faimosul cântec care o imortalizeazã se nãscu dupã vreo jumãtate de an de trai zi si noapte-mpreunã, si are versuri cum nu se mai scriseserã pe malul Dâmbovitei:
Când apari, senorita, în parc pe-nserat
Cu, în juru-ti, petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci si luciri de pãcat
Si ai trupul de sarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinti,
Sãnii tãi un tezaur suplini.
Esti un demon din vis care tulburi si minti
Dar ai zâmbetul de heruvim.
A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucurestilor. Se cânta în berãrii si-n adãposturile antiaeriene si o cântau soldatii în transee. Iar fermecãtoarea tigancã devenise la fel de cunoscutã ca si celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lãsa de dorit un pic când cânta la Grandi-flora (cãci se apucase si ea de lucrativa meserie):
Of! Lelitã cãrciumãreasã,
N-ai o fatã mai frumoasã
Sã mã serveascã la masã?
Ba mai bine servesc eu, C-ai fost santiclerul meu.
Doi ani de vis trecurã ca-n vis, si de-aici începe partea sumbrã si incredibilã, totusi cu totul si cu totul adevãratã, a povestirii mele. Dupã cum se stie, artistii faimosi din acea vreme —
dacã nu si cei de azi, si n-ar trebui sã ne-ndoim dacã ne gândim la rapperi si la Pavarotti — erau siliti sã lucreze mânã-n mânã cu mardeiasii orasului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor si bordelurilor. Un cântãret vestit nu era pentru ei mai mult decât o prostituatã cãreia-i luau bunã parte din agonisealã. Smul-gându-si perii de disperare în fata rivalului sãu prodigios, Zavaidoc încercã mai întâi sã-l învingã cu mijloace nobile. Pierdu nopti întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând sã mai facã vreun cântec de succes. Pradã unei dezolante lipse de inspiratie, furã o melodie de la Sinatra si fu prins. Când mai iesea pe scenã, avea acum parte mai mult de cotcodãceli si fluierãturi. Atunci apelã la Borilã de la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur si întolit cu vestã cadrilatã cum nu mai dãdea voie nimãnui sã poarte, îl ascultã si-i explicã sfãtos cã nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place si mie cum îi zice si-ar fi pãcat de Dumnezeu.” Si banditul, fãcându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu si el sã fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe când murmura, cu ochii pe jumãtate închisi de plãcere, cântecul fatal.
A doua zi dupã Sf. Dumitru, Zaraza iesi, dupã obicei, pe-nserate, sã-i ia tutun iubitului ei de la chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, în dreptul clãdirii Casei de economii, se lãsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al cã-ruia femeia nu-si dãdu seama cã din invalidul care vindea acolo nu mai rãmãsese decât cârja, tinutã acum sub brat de un om al lui Borilã deghizat.
Cum apãru Zaraza, cu un sal de Indii la gât, matahala lepãdã cârja si, sub cerurile ca de pãcurã în flãcãri, o apucã de pãr pe femeie. O privi în ochi rânjind, o muscã sãlbatic de buzele învinetite si, parcã din aceeasi miscare, îi retezã beregata cu sisul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmbovitei, unde i se sterserã urmele.
O gãsirã în zori, cu rochia muiatã în sânge, si cântãretul, care deja rãscolise orasul toatã noaptea, dupã ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai târziu politistul de gardã din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dãdurã drumul, se duse tintã în prima cârciumã si bãu pânã nu mai stiu de el. Timp de câtiva ani mai apoi li se arãta musteriilor locul de unde cântãretul muscase din masã.
Zaraza fu arsã la Crematoriul învierea, care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu si Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, mãretul dric de abanos sculptat, tras de cai mascati, vãdea prin geamurile de cristal o frumusete de femeie cu ochii deschisi, cãci pleoapele cu gene lungi nu voiserã sã coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenusa fetei umplu o urnã ce avea ca toarte doi îngeri de fier forjat.
Nu trecurã nici douã zile si urna a fost furatã din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colectia de ziare din acea perioadã ca sã mã conving de realitatea acestei povesti. Am gãsit titluri cu litere de-o schioapã în gazetele vremii anuntând furtul urnei. Ceea ce nu s-a stiut însã niciodatã, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întâmplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sã fac din asta cine stie ce enigmã. Fireste, dupã cum bãnuiati, hotul n-a fost altul decât Cristian Vasile, cântãretul, care îsi învinsese, înnebunit de dragoste si disperare, vechea lui teamã de strigoi. Intrase-n miez de noapte pe o ferestruicã a crematoriului, pãsise pe dalele umede, se-mpiedi-case de cãruciorul cu care se împingeau mortii în cuptor si, sub sinistra boltã de malachitã sculptatã, pipãise zeci de urne frumos aliniate ca sã dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strânsese la piept si-si apãsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasã, cântãretul asezã urna pe-un gheridon din coltul odãii si, chiar din dimineata urmãtoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fãrã-ndoialã sminteala. Mi-e greu pânã si sã pun pe hârtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totusi cât se poate de simplu: în fiecare searã, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguritã din cenusa Zarazei. Când ultimele urme de cenusã de pe peretii urnei au fost înghitite, cântãretul si-a turnat terebentinã pe gât, dar n-a reusit sã moarã. N-a fãcut decât sã-si ardã coardele vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna. A dispãrut cu totul si din Bucurestiul real, si din celãlalt Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor.
Unchiul meu dinspre mamã, care este actor, fãcea un turneu cu trupa lui când l-a întâlnit prin 1959 la Piatra-Neamt. A gãsit acolo, pe post de masinist (trãgea în fiecare searã cortina), un bãtrân cu aspect de boschetar, cãruia teatrul îi dãdea, de milã, o pâine. Cineva i-a spus cã era Cristian Vasile si cã fusese faimos la vremea lui. I s-a si fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat bãtrânului o cinzeacã si acesta, gâjâind în soaptã, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pân-acum povestea pe hârtie. O fac eu, în cele din urmã, deplin constient de faptul cã nu aceste biete pagini vor duce mai departeamintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei:

Vreau sã-mi spui, frumoasã Zaraza,
Cine te-a iubit,
Câti au plâns nebuni pentru tine
Si câti au murit.
Vreau sã-mi dai gura-ti dulce, Zaraza,
Sã mã-mbãtezi mereu,
De a ta sãrutare, Zaraza,
Vreau sã mor si eu…”



18:50 / by / 2 Comments

2 comentarii:

ayandari spunea...

Ahhh, ce mi-ar fi placut sa traiesc in perioada aceea!

Zuzele spunea...

si mieeeeeeeeeeeee!!!!!!!!!!!

Post Top Ad